Într-o opinie juridică de o remarcabilă profunzime și curaj civic, avocatul de prestigiu Cristina Dobre atrage atenția asupra unui fenomen alarmant în peisajul instituțional românesc: derivarea periculoasă a competențelor Curții Constituționale a României (CCR) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), într-un sens care subminează principiile constituționale și compromite dreptul fundamental la justiție.
Avocatul susține că doar două tipuri de decizii ale CCR sunt considerate definitiv și obligatorii, conform Legii nr. 47/1992: cele privind neconstituționalitatea unor legi și cele de desființare a unui partid politic. Toate celelalte decizii pot și trebuie să fie supuse căilor de atac, în spiritul echității și al respectării principiului separației puterilor în stat.
Prin această opinie solid argumentată și fără echivoc, Cristina Dobre nu doar că pune reflectorul pe o criză juridică profundă, dar și oferă un act de curaj profesional, semnalând public un abuz sistemic care riscă să erodeze definitiv încrederea în justiția constituțională din România.
Redăm mai jos textul integral transmis de avocatul Cristina Dobre din cadrul Baroului Prahova:
”Justețea injustă a unei hotărâri
În practica recentă, atât a Curții Constituționale a României cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și-a făcut loc un precedent judiciar extrem de periculos – injustețea juridică.
În dreptul unional nu există o singură definiție acceptată a unei ”curți constituționale”, dar probabil că toată lumea ar fi de acord că, cel puțin, necesită, în primul rând, a aprecia
„Constituția” (sau „lege supremă a pământului” sau Magna Carta) și în al doilea rând, ”Curtea Constituțională” ca fiind o instanță care apără și interpretează această carte de bază.
Apare legitima întrebare, în care dintre cele trei puteri ale statului poate fi încadrată Curtea Constituțională a României, cele trei puteri constituționale fiind strict indicate în art. 1 din Constituție.
Anume: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească.
În nici una dintre acestea nu poate fi încadrată ”puterea” Curții Constituționale a României, dar nici nu poate fi neanalizată, cu atât mai mult, cu cât injustețea juridică și denegarea de dreptate au creat un grav dezechilibru în interpretarea chiar a legii supreme, Constituția.
În mod just Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, prevede la art. 25 exercitarea unei căi de atac pentru o anume Încheiere, iar art. 40 alin. 4 prevede o anume Decizie, aceea de constatare a unui partid politic ca fiind neconstituțional, ca fiind fără cale de atac, adică DEFINITIVĂ, fiind singura decizie pronunțată de C.C.R. ca fiind definitivă, și care până în prezent nu a fost activat în practica curții.
Art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 face distincția clară între o hotărâre ”definitivă și ”general obligatorie”, legiuitorul menționând doar două situații: Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie și decizia de constatare a neconstituționalității unui partid politic.
Per a contrario, restul deciziilor sunt supuse căilor de atac, înfăputindu-se justa măsură a justiției.
Numai că:
În Raportul din data de 27 ianuarie 2025, ca urmare a analizei situației juridice create atât de Curtea Constituțională a României cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia de la Veneția face următoarele recomandări, având în vedere că tocmai s-a născut o practică judiciară neunitară, în chiar interpretările formulate de Curtea Constituțională:
A. Deciziile de anulare a rezultatelor alegerilor ar trebui luate de catre cel mai înalt organ electoral, iar astfel de decizii ar trebui sa fie revizuibile de către cel mai înalt organ judiciar, de către curtea constituțională sau de către o instanța electorala specializata, atunci când un astfel de organ judiciar exista [alin. 21];
B. Puterea curților constituționale de a invalida alegerile din oficiu – daca ea exista – ar trebui sa fie limitata la circumstanțe excepționale si reglementata in mod clar [alin. 27]; (Raportul Comisiei de la Veneția din 27 ianuarie 2025, pct. 78)
Chiar disp. art. 16 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede ca ”procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, in măsura in care ele sunt compatibile cu natura procedurii in fata Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte.”
Iar ”compatibilitatea” (procedura jurisdicțională) este la îndemâna C.C.R. de a o stabili după bunul său plac, cum de altfel, în art. 3 alin. 2 prevede ”Curtea Constituțională este singura in drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituție.”
Aici apare injustețea justiției.
În practica anterioară, în mod just, Curtea Constituțională a României a apreciat ca deciziile luate au caracter de act administrativ, fiind puțin importantă denumirea actului emis, ci fiind importante efectele juridice ale acestuia.
Astfel, Curtea Constituțională a României, cum chiar ea a stabilit prin Decizia nr. 302/2012 ”beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992.
Astfel, ”Curtea Constituțională nu poate și nu trebuie să definească ori să stabilească ea înțelesul unei sintagme utilizată de legiuitor într-un act normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera de competență a legiuitorului primar sau delegat și astfel s-ar transforma în legiuitor pozitiv. Curtea Constituțională are o competență prin atribuire (ceea ce înseamnă că a preluat o parte din competența jurisdicțională generală a instanțelor judecătorești ca urmare a voinței constituantului) și are plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor sale (Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012), iar actul său, în consecință, este jurisdicțional, și nu legislativ.”
Chiar Curtea Constituțională atrage atenția asupra caracterului său jurisdicțional , cât și a atribuțiilor sale, în chiar Decizia nr. 589/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710/2020.
În atare situație, având în vedere claritatea dispozițiilor legii de organizare a Curții Constituționale în ceea ce privește atribuțiile, având în vedere diferențierea clară din cuprinsul acestui act normativ, deciziile și/sau hotărârile curții nefiind definitive pot fi contestate conform regulilor dreptului comun.
Nici Înalta Curte de Casație și Justiție a României nu a aplicat în mod just și echitabil dispozițiile art. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care obligă ca niciun judecător să nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
Dacă în cauza nr. 5654/42/2017 a primit și soluționat o cale de atac extraordinară declarată de Curtea Constituțională a României împotriva unei sentințe pronunțată în fond de Curtea de Apel, prin care a fost suspendată o hotărâre CCR, doar prin aplicarea principiului că actul contestat era act administrativ”, respectiv un Regulament intern, ulterior prin denegarea de dreptate a impus, contrar art. 5 alin. 4 din Legea nr. 134/2010 soluționarea contestațiilor formulate împotriva Deciziei nr. 32/2024 a C.C.R. prin admiterea excepției incompatibilității tuturor instanțelor române.
Se mai naște și întrebarea, dacă, neavând nici o cale de atac internă, nu a fost încălcat art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și în această situație Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate trece la judecarea asupra fondului cererii de contestare a unei decizii emisă de C.C.R. și precizată, cu încălcarea propriilor norme de reglementare, ca fiind”definitivă”? ”
