Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, România a fost zguduită de unul dintre cele mai devastatoare cutremure din istoria sa. Cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter și o durată de 56 de secunde, seismul a lăsat în urmă peste 1.570 de morți, mii de răniți și orașe întregi mutilate de dărâmături.
Însă, dincolo de cifre și ruine, un detaliu cutremurător a rămas întipărit în memoria supraviețuitorilor: zgomotul apocaliptic care a însoțit acest dezastru.
Martorii descriu un vuiet profund, un sunet venind din adâncurile pământului, care a precedat și a însoțit unda seismică. „Era ca un urlet lung și înfricoșător, ca și cum pământul gemea de durere”, își amintesc unii supraviețuitori. Pe măsură ce clădirile cedau, zgomotul se amplifica, combinându-se cu strigătele de groază ale oamenilor și cu sunetul metalului și betonului sfărâmat.
În București, unde cutremurul a avut cel mai mare impact, peste 33 de clădiri s-au prăbușit, transformând centrul capitalei într-un peisaj al dezastrului. În alte orașe, precum Craiova, Ploiești sau Zimnicea, ecoul cutremurului s-a resimțit puternic, iar zgomotul infernal al pământului în mișcare a fost descris de martori drept „sunetul sfârșitului lumii”.
Astăzi, la 48 de ani de la acea noapte fatidică, România își amintește nu doar de pierderile suferite, ci și de acel sunet terifiant care a prevestit dezastrul. Vuietul cutremurului din ’77 rămâne una dintre cele mai tulburătoare amintiri colective ale unei tragedii naționale.
